tu ce visai să te faci când o să fii mare?

Visele copilăriei sunt lacrimi ale dorinței, picături de suflet căzute din ceruri, ca roua. În ele se naște și crește viața. (Marin Preda)

De unde să încep...

Știi când într-o zi total random vezi o reclamă la Ford Focus, iar de atunci parcă doar mașina aia e pe stradă?

Similar iese la suprafață câte o durere… așa subtil până când ți se imprimă pe retină și te împiedici de ea la fiecare pas …

Așa am ajuns într-o conversație cu un coach să fiu întrebată despre unul din cele mai banale lucruri - care este visul meu. Și după ce am trecut de cele 3 secunde în care în capul meu am râs batjocoritor, m-am panicat în fața vidului… Nu aveam niciun răspuns.

Ție nu îți plac riscurile, draga mea. - mă scoate din vârtej observația ei venită ca o palmă peste ochi. De neunde, îmi amintesc de o întâlnire cu un var de-al meu care venise în vizită la Constanța într-o vacanță de vară. Nu aveam mai mult de 14 ani. Mă întreabă ce mașina mi-aș dori când o să am carnet și o să fiu mare… și grăbit să-mi dea răspunsul lui, aud: Aston Martin. Sfioasă îi zic… Ford Focus.

... aproape 10 ani mai târziu mi-am cumpărat prima mea mașină (poza de mai sus) - ghici ce model :-)

Nu numai că tot episodul ăsta a săpat ușor până la os, neștiind de ce și când mi-am cenzurat dorințele, dar m-a blocat atât de tare și în prezent încât mă frustra orice moment când Cosmin, soțul meu, îmi lansa vreo invitație să discut despre ce vilă ne luăm prin Portugalia în recenta noastră vacanță de acolo. Ce nu înțelege că la mine se visează doar realist și orice altceva e o sentință la dezamăgire și mâhnire?!

Așa a continuat...

În terapie și discuții introspective cu omuleții mei dragi… de unde a ieșit exercițiul ăsta care m-a îndoit de durere și m-a copleșit până la lacrimi.

Când mă gândesc la Elena mică (pe la 5 ani să fie) și la cum cânta ea la serbările de la grădiniță, dar evident și în căruța de la țară (momentul artistic surprins în fotografiile de mai jos, de care încă îmi amintește tot neamul), mă înduioșez tare că știu ce am să-i spun, iar adevărul e nedrept și amar pentru ea și cum se visa ea să fie cântăreață.

O proiectez lângă mine, mă las pe vine și când îi simt mânuța caldă în palma mea, îmi dau lacrimile. O privire inocentă de copil… Înghit în sec și îi spun că visul ei nu s-a împlinit până la 33 de ani și că îmi pare tare rău pentru ea.

O iau în brațe și… îmi dau seama că ea mă consolează. Strângându-mă tare, îmi spune că știe că am făcut tot ce am putut eu și că se bucură că m-am întors la ea. Este tristă, dar nu plânge. Privirea ei îmi dă speranță. Are încredere în mine că de acum încolo știu ce am de făcut.

Instant mă cuprinde frica să nu o dezamăgesc din nou, dar prezența ei mă face să plâng și mai tare pentru că tot ce îmi transmite este că mă va iubi necondiționat.